Paul Gusty Ca şi Alexandru Davila, Paul Gusty a fost un adversar al formalismului şi un promotor al unui teatru realist, centrat exclusiv pe actor şi pliat în totalitate pe structura Paul Gusty
Ca şi Alexandru Davila, Paul Gusty a fost un adversar al formalismului şi un promotor al unui teatru realist, centrat exclusiv pe actor şi pliat în totalitate pe structura textului dramatic. Gusty a fost un regizor stanislavskian înainte de a-l citi pe Stanislavski. Avea un stil excesiv de meticulos de a-şi pregăti spectacolele (el este cel care a introdus în teatrul românesc conceptul de “regie organizată”) şi o rigoare teutonă (era un bun cunoscător al limbii şi culturii germane), care-l făceau de temut în rândul actorilor.
Apropiat de Antoine şi de Theatre Libre, dar atras de Otto Brahm (prototipul regizorului intelectual, unul dintre cei care au înfiinţat Freie Buhne, teatrul al cărui strigăt de luptă era „Adevăr! Adevăr! Adevăr!”) a ajuns mai târziu să nu accepte decât metoda Teatrului de Artă din Moscova. Atunci când a montat „O scrisoare pierdută”, a pornit de la ideea lui Caragiale: cu cât personajele vor fi interpretate mai serios şi mai realist, fără accente isterice şi cabotine, cu atât spectacolul va fi mai amuzant.
Alexandru Tocilescu
E poate cel mai eclectic şi mai inconstant regizor român al momentului. Singurul care mai are aceeaşi disponibilitate pentru piese (sub)mediocre, pentru resuscitarea unor texte neglijate şi uitate este Dabija. Cel care încearcă astăzi să creioneze un vag profil artistic al regizorului Tocilescu va trebui să caute în zadar vreo legătură între acel Tocilescu care acum câţiva ani punea în scenă la Bulandra un „Oblomov” strălucit şi Tocilescu de astăzi, care face spectacole ca "Poker” de Adrian Lustig, „Comedie roşie” de Constantin Turturică sau „O zi din viaţa lui Nicolae
