O banală discuţie între doi oameni, înregistrarea ei de către Securitate şi hazardul istoric au făcut ca lucrurile să se înlănţuiască şi să capete sensuri nebănuite.

În anexa unei cărţi, „Cu dinţi de lână", publicată în 2008 la Humanitas, Livius Ciocârlie reproduce câteva pagini din dosarul lui de urmărire de către Securitate. E vorba de o conversaţie a noastră de la începutul lui 1989, de care nici unul dintre noi nu-şi aminteşte foarte clar.

Cum eu nu mi-am citit dosarul, deşi l-am ţinut în mână o oră şi mai bine la CNSAS, n-am cum să verific autenticitatea transcrierii conversaţiei de către ofiţerul aflat în posesia înregistrării, dar n-am nici motive să mă îndoiesc că a avut loc.

Se pare că am fost înregistraţi în apartamentul meu din Bucureşti, cu ocazia unei vizite a lui Livius Ciocârlie, care locuia încă la Timişoara. N-ar fi exclus să fie aceeaşi vizită în urma căreia prietenul meu, soţia şi fiica lor cea mică au fost reţinuţi pe peron, la sosirea în Timişoara, sub un pretext pueril (chipurile, ca să fie protejaţi de un individ care voia cu orice preţ să le dea un pachet de la „fraţi"!) şi când li s-a cerut imperativ să deschidă o valiză în care se afla un număr, dat de mine, din revista franceză „Libération", conţinând un articol critic despre România. Doar dacă am fi fost ascultaţi cu o seară înainte, Securitatea ar fi putut şti că în bagajul lui Livius Ciocârlie se găsea ceva „compromiţător".

Ce putea fi interesant într-o conversaţie?

Conversaţia la care m-am referit la început ar fi putut avea loc tot atunci.

Citind-o, în cartea lui Livius Ciocârlie, am fost, şi el, şi eu, surprinşi de atenţia pe care Securitatea i-o acordase. În definitiv, era vorba de o conversaţie banală, ca atâtea altele, despre situaţia politică din ţară, în care ne dădeam cu părerea despre lucruri aflate din zvonuri sau din comentarii de la Radio