Brancusi fotograf, expozitie organizata
de Ana-Zoe Pop si Raluca Bem-Neamu, Muzeul National de Arta al Romaniei,
1 septembrie-15 noiembrie
Nu este usor sa vorbesti despre Brancusi cind pare a se fi indicat deja totul. La capatul unui considerabil efort exegetic, opera brancusiana a fost depliata si compartimentata cu verva, din toate unghiurile posibile; din fericire, substanta ei nu s-a epuizat in savantele si nenumaratele interogari, tocmai pentru ca ea este un continuum de nedislocat.
Indubitabil, unul dintre cele mai seducatoare instrumente hermeneutice este filozofia, o anume filozofie. Ma intreb, insa, in ce masura lectura in cheie platonica – poate prea staruitoare pe alocuri – a luat in considerare raportul dintre sculptura si fotografie, aceasta din urma fiind, totusi, (si) o „copie“ a celei dintii. Surprinzator, despre fotografia lui Brancusi nu s-a vorbit atit de mult, poate si pentru ca ea insasi era menita „sa vorbeasca“. Cert ramine faptul ca imaginile pe care artistul le construieste in jurul operei, nemultumit de felul in care altii o faceau, reprezinta un spatiu al reflexiei personale si, deopotriva, un „lexicon ilustrat“ al creativitatii sale.
Observam de la inceput ca lentila fixeaza exclusiv atelierul si propriile opere. De multe ori, intre cele doua subiecte pare sa existe o demarcatie neta: fie doar lucrarea, focalizata insistent, fie numai locul, in care piesa joaca un rol secund. Aceasta limita (artificiala) este minata mai ales atunci cind sint fotografiate lucrarile din bronz polisat, in care putem privi si atelierul, reflectat pe suprafata curba, ca si cum ar fi continut si nu doar absorbit prin inspirate regii luministice. Situatia aceasta rasturnata – atelierul in lucrare si nu invers – este una dintre cele mai bogate explicatii pe care artistul le ofera. Privim intr-o alta fotografie doar ate