"Literatura de sertar si jurnalele publicate dupa caderea comunismului, deschiderea arhivelor si scrierile documentare au lasat pe tusa multe scrieri alegorice". Frica (pentru ca asta e, in definitiv, premisa genului) nu renteaza estetic pe termen lung. Mai intai, o remarca asa-zicand contextuala. Nu-i deloc indiferent (m-am convins nu o data) unde publici: locul intra cu tenacitate, chiar daca insidios, in economia textului si il greveaza intr-un mod pe care, adesea, nici nu ai cum sa-l anticipezi. S-ar parea ca ai avut grija de tot: de volute, de tropi, ai deschis paranteze, ai facut cuvenitele explicatii (sau... elipse, fiindca omisiunile, reticentele, tacerile interpolate spun, uneori, se stie bine, mai mult decat o pot face cuvintele, dependente fatal de propriile acceptii). Si totusi, socoteala aceasta - care ti se pare impecabila - facuta acasa, in deplin confort al calculului de efecte, cu tot retetarul pe masa, e data peste cap la „targ", unde se talazuieste receptarea. Chiar o propozitie atat de simpla (si de univoca!) cum ar fi „Soarele rasare" nu e doar un gand finit, vorba manualului: poate fi, la o adica, un delict de obedienta fata de un anumit regim (care a politizat rasaritul de nu-ti mai vine sa te trezesti) si poate, ca atare, functiona, la un moment dat, si ca o contrapondere ideologica, mai stii... Depinde de context! De contextul care se dovedeste, iata, un autor implicit, cum ar zice teoria literaturii. Si ce autor: cel mai adesea, rebel, imprevizibil, cu umorile si toanele sale si de la care mai intelept ar fi sa te astepti la un renghi decat, colea, la o mana onesta de ajutor, care sa-ti faciliteze transmiterea intacta a mesajului, fara „augmentari" nedorite (si, de regula, absolut inoportune), dar si fara crosete sau obnubilari (care inseamna cam tot aceea: falsificarea mizei auctoriale). S-o luam acum putin din alt unghi. Ce v-ar spune, azi