În fotbalul nostru e interzis să rămîi singur. Ori faci prostii, ori ai procese de conştiinţă
Oamenii din fotbal se iubesc ca sarea în ochi. Se aliază de circumstanţă şi se stuchesc din instinct. Înjurătura e ca aerul, nu se poate trăi fără. Şi pe bună dreptate, căci, iată, patroni precum cel de la Urziceni (ia vedeţi dacă ştiţi cum îl cheamă) nu au faţă şi nu au viaţă dacă nu au gură. Sigur, acolo Dan Petrescu şi Mihai Stoica vorbesc cu vîrf şi îndesat, dar e o chestiune asumată. Se zice că persoana în cauză, Bucşaru pe nume, ar fi avut greutăţi financiare, că ar fi trecut prin scandaluri. O fi. Dar în lipsa unei prezenţe fizice pe corabia nebunilor fotbalului, toate acestea sînt himere. Dacă îl cauţi pe Google, îl găseşti la afaceri imobiliare. Fotbalul nu i-a răpit imaginea. Despre el nu stim dacă e bun sau rău. Ştim doar că nu e. Un exerciţiu de discreţie în general la fel de greu de respectat ca şi interdicţia de a te scărpina cînd ai urticarie. Bucşaru nu e însă un exemplu bun. E ca un combustibil pe bază de apă într-o lume însetată de petrol, toţi vorbesc de sursele de energie alternativă, dar prea puţini le folosesc. Ne trebuie hidrocarburi grele pentru motoarele cu explozie ale conştiintei noastre. Ne trebuie gălăgie. E singura armonie pe care o cunoaştem.
Cazul sms-ului zis şi “From Rednic, with Love”, e minunat pentru că ne descoperă o reţea de comunicări subterane, miezonoptice ale noii religii în care e interzis să rămîi singur cu tine insuţi. Antrenorul dinamovist a mirosit mîna fostului său patron în fluierul arbitrului Drăgănescu şi, deşi victorios, nu s-a abţinut de la băşcălie. “Eşti tare, cel mai tare, nu ca proştii mei, care scot rotocoale de fum”. Porumboiu, mare maestru, i-a întors ca o mănuşă ironia şi i-a aruncat-o înapoi, în plină figură, ca pe o discuţie serioasă. Cristi Borcea a rămas interzis. Parcă şi trabucul i se mai muia