Clone nu doar umane: strazi, blocuri, peisaje, chiar felul in care arata, de pilda, trotuarele, intr-o zona si in alta, ori stilpii de telegraf (sau, ma rog, rictusul vinzatoarelor la alimentara, chiar curbura spatelui la tarabagii!) denota categoric, fara drept de replica si, mai ales, fara nici o marja dubitativa, ca mai traim in acelasi spatiu, in acelasi URSS adica... Zi, nu stiu cum, flasca, fara idei; sau cu idei „lenese" - contaminare simpatetica, foarte probabil, cu peisajul dezolant de peste geam: lac acoperit inca de gheata, iar gheata, la rindu-i, de un pled subtire si spalacit de nea; si din loc in loc - pete cenusii, dezolante de pamint. Nici macar impatimitii pescari de asta iarna nu se mai vad. In micul nostru oras de provincie doar pe strazile centrale mai poti zari cite un trecator, doi, inaintind insa oarecum in ralenti, parca surpati in sine - mogildete sumbre, mocnind, ai impresia, de un greu, viscos resentiment... Curios (dar si inspaimintator, totodata!) e ca acelasi peisaj sau aceeasi stare de spirit, mai curind (apatie, lehamite, lentoare - in gesturi si miscari -, chipuri stereotipe, cu o invariabila expresie de dezabuzare, indiferent ca apartin unor batrini sau tineri), am regasit-o zilele trecute la Reni, orasul de bastina al mamicii, unde merg, cind se poate, strabatind un drum de aproape trei sute de kilometri, drum impanat de gropi si intretaiat, la inceput, in zonele centrale ale republicii, de carute trase de caluti jigariti, iar de pe la Cahul pina hat, la Vulcanesti, ca un fel de marca arhaica a locului, de niste improvizatii pe doua roti, la care vezi, nevenindu-ti a crede, inhamat cite un magarus blazat... Asemanarile sint uneori halucinante, mergind pina la o suprapunere totala, ca si acum ai avea de-a face cu niste clone, fie aici, fie intr-o Ucraina care, la vama Cismichioi, ma scutura brutal de umar cu mina unui granicer indesa