Cu vreo două-trei săptămîni în urmă m-a sunat un prieten vechi al tinereţii mele atemporale, evreu, plecat de ani buni de zile în Israel, împreună cu familia. Primise de curînd Socio-hai-hui, cărticica mea dilematică. O citise pe nerăsuflate şi mă sunase înainte de a termina ultima pagină. Ca să mă întrebe ce s-a întîmplat cu mine. Multă vreme nu am înţeles ce vrea să-mi spună. Îmi tot repeta, cînd intrigat, cînd patetic: Nu eşti tu acesta, nu te recunosc! Apoi, brusc: România nu este aşa! Deci despre asta era vorba! - m-am dumirit eu brusc: România-hai-hui nu se potrivea cu România de-acasă, iar vinovat de aceasta nu puteam fi decît eu. L-am lăsat aşadar să vorbească, distant înţelegător cu acest gen de nostalgii de la distanţă, încercînd doar din cînd în cînd să argumentez ba că nu asta a fost intenţia mea, ba că lucrurile nu stau aşa de roz în ţărişoara noastră cum, poate, îşi închipuie el. A continuat însă povestindu-mi cum de cîteva nopţi stă de vorbă cu băiatul lui ca să-i explice (în ivrit) cum şi de ce este el Român. Apoi mi l-a dat şi mie la telefon. Ca să ce? Să vorbim aşa, ca între români? Am sfîrşit prin a cădea la pace, dar zile în şir m-am pomenit întrebîndu-mă ce înseamnă pentru mine "a fi român"? Întrebarea îmi fusese lipită pe frunte şi aveam impresia jenantă că toţi trecătorii o văd, scrisă acolo cu litere mari, şi aşteaptă, parţial curioşi, parţial placizi, răspunsul. Or, eu nu aveam nici un răspuns. Ba chiar mă îndoiam că există un Răspuns. Desigur, mi-a revenit în minte lupta mea cu maică-mea, Dumnezeu să o ierte, care ani de-a rîndul s-a străduit să mă facă să-mi depăşesc "frica" şi să fug şi eu "dincolo", ca fratele meu care avusese "curajul" să o facă la nici 18 ani. Îi repetam mereu că nu de frică de eşec e vorba, ci pur şi simplu îmi lipseşte dorinţa de a o face. O apartenenţă - ca şi fidelitatea conjugală - se joacă şi tacit, prin li