Şi, evident, îmi imaginez cum ar fi traiul într-o casă. Cu bunele şi relele pe care le presupune o asemenea schimbare. (Bunele, să zicem, sunt subînţelese. Printre rele, din punctul meu de vedere, e datul zăpezii din curte iarna.) Locuitul la bloc te defineşte moral, pe bune!, mi-am dat seama de asta printr-o autoanaliză făcută cu bună-credinţă şi deplină sinceritate.
Faptul că trăieşti într-unul dintre apartamentele de pe o scară este suficient pentru a-ţi creiona un profil psihico-sentimental. Şi chiar, de ce nu?!, comportamental. În cazul celor care locuiesc "într-o casă pe pământ", lucrurile par să fie mai complicate, viaţa lor presupune o varietate mai mare de atitudini, spaţiul existenţial este mult mai vast şi, poate cel mai important lucru, contactul nemijlocit cu aerul, ca şi cu alte elemente ale naturii, cum ar fi iarba şi pomii, este mult, muuult mai amplu. Aşa încât un individ care locuieşte la casă "pe pământ", "la curte", este mai dubios decât unul care îşi duce zilele la bloc.
Ultimul caz este incomparabil mai previzibil decât, eventual, vecinul său. Ăla de peste drum, care n-are confraţi de palier, te pomeneşti că se dedă la cine ştie ce obiceiuri greţoase, nu mă refer la grătare, că astea se pot face de către oricine, oricând şi aproape oriunde dacă ai curajul de a pipăi cu tupeu sânul generos al Mamei Natura. Deci, nu de grătare poate fi bănuit unu' care "stă la curte", ci de alte alea, că e cam burghez, deci pervers. Relaţiile lui cu soţia sunt suspecte din start, "cine ştie ce fac ăia doi în ditamai căsoiu'", "l-a luat din interes", "nici nu vreau să-mi imaginez ce orgii trag ăştia cu prietenii când se îmbată, ptiu, ptiu, ptiu!!!".
Da' şi noi avem o solidaritate de breaslă locativă! Adică, nu ne lăsăm... Vreau să spun că la rândul nostru încercăm, acut, un sentiment de superioritate faţă de cei care "stau la cas
