Sfarsitul anului scolar mi-a lasat un gust amar. In vremea copilariei mele, elevii cu rezultate foarte bune erau premiati si, urcand cu emotii pe o scena ce li se parea impozanta, capatau o coronita, o diploma si un pachet cu carti.
Premiantul pleca apoi spre casa, cu coronita pe cap si sub privirile mandre ale familiei (parinti, bunici, frati). Iar colegii de clasa erau mai degraba motivati de performanta acestuia, decat invidiosi pe ea. Un spirit de justitie si de obiectivitate facea ca, in pofida cadrului pionieresc, performantele elevilor sa fie apreciate ca atare si gratificate simbolic.
Epoca s-a schimbat. La sfarsitul anului scolar 2007-2008, copiii din ciclul primar le-au aratat parintilor, dupa atata truda la ore, mainile goale. Un carnet dat parca pe furis, pentru a nu-i jigni pe cei cu note (pardon: calificative) mai slabe si un zambet al invatatorului el insusi eminent: aceasta a fost recompensa primita de cei mai buni prichindei.
Cei mai buni? Intr-o societate hiperdemocratica, mon cher, ajustata dupa criteriile strambe ale corectitudinii politice, n-ai voie sa faci comparatii. Toti suntem egali, vezi bine, iar daca unora li se pare ca au rezultate mai bune in munca lor, le vom corecta grila de perceptie si-i vom readuce la realitatile noastre. Ei se vor obisnui, treptat, cu incurajarea si cultul mediocritatii, cu discriminarea pozitiva a tuturor incompetentilor, cu mangaierea pe cap a celor care copiaza la examene.
In mod analog, profesorii vor fi - toti - o apa si-un pamant, pentru ca nu este politically correct ca dascalii cu performante superioare sa se ridice, fie si cu un centimetru, deasupra colegilor din decor. Ca intr-o tragedie greceasca distorsionata si devenita comica, protagonistul ajunge mai putin important decat corul. Individualitatea e obligata sa reintre in colectiv. Exceptiile sunt fortate sa ilustreze
