„A fi român inseamna a fi om intr-un anumit fel“. Mircea Vulcanescu Dar in ce fel? Ce ne caracterizeaza pe noi ca natie? Sau, cel putin, ce ne diferentiaza de altii? O autoanaliza obiectiva si, bineinteles, partiala ar fi necesara. Aceasta necesitate e oglindita frecvent in ultima vreme in presa scrisa unde, de multe ori, relatarea unor fapte sau cuvinte ale unora din incolorii nostri politicieni este inlocuita cu cercetarea posibilelor cauze care au determinat acele vorbe sau fapte. Aceasta in speranta ca unele lucruri s-ar putea imbunatati; caci speranta nu trebuie utilizata ca un anestezic, ci ca un energizant pentru exprimarea unor pozitii sau generarea unei actiuni. Nu ne putem astepta la un progres real daca nu ne cunoastem pe noi insine, daca nu ne identificam calitatile si mai ales defectele. Unele din trasaturile noastre caracteristice sunt genetice; altele sunt deformatii premeditate si atent dirijate de educatia comunista, care avea ca scop principal formarea omului nou. Unul din obiectivele principale ale lustratiei de care se vorbeste atâta in ultimul timp ar trebui sa fie reprimarea acelor deprinderi capatate in comunism; lustratia ar trebui sa fie si in noi, nu numai in jurul nostru. Trebuie sa ne vindecam de ideea ca numai altii sunt vinovati. Precum si de impresia ca suntem un popor genial, plin numai de calitati. Suntem un popor normal si asta e foarte bine si de aceea avem si calitati, si defecte. Dar defectele ar trebui sa ne intereseze mai mult, deoarece cunoscându-le le putem, pe cât posibil, evita sau ameliora. Românul este in mare masura fatalist si de aceea manifesta un interes redus fata de viitor; gânditi-va la maniera in care votam. Fatalismul conduce automat la traditionalism si de aici la retinerea fata de reforme. Românul accepta cu resemnare realitatile si numai rareori incearca ameliorarea lor. „Fa-te frate cu dracul pâna treci puntea