Merg pe bicicletă, precum majoritatea foştilor copii, dintotdeauna. Cînd eram mică, ieşeam, cu gaşca, în Parcul Tineretului, cu Pegasul meu verde. Nimic spectaculos pînă aici. Mai spectaculos era cînd ieşeam singură, prin acelaşi parc, şi, uneori, mă aventuram în locuri pe care ca „simplu pieton“ nu le atingeam vreodată. Locuri, altfel, cît se poate de banale. Cum ar fi de la Sala Polivalentă în sus, spre Orăşelul Copiilor sau spre Mărţişorul lui Arghezi. Pe atunci, asemenea spaţii mi se păreau o altă lume. Chiar aveam vise cu o trapă care se deschidea pe o anumită alee din parc, aproape de o anumită fîntînă, şi prin ea treceai într-un alt univers (ce-i drept, unul în care, printre altele, te întîlneai cu Serena, verişoara Samanthei din Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, idolul meu de atunci).
Cînd „goneam“ (cuvînt nu neapărat adevărat în fapt – pentru că mai mereu am fost destul de prudentă –, ci mai ales în simţiri) pe Pegasul meu, mă simţeam puternică. Nu-i puţin lucru cînd tu te deplasezi cu ceva care merge mai repede decît simplele picioare ale celor din jurul tău. (Doar) din perspectiva asta îi pot înţelege şi pe cei care gonesc (vocabulă folosită adecvat de astă dată) cu motocicletele sau decapotabilele pe şoselele patriei.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuDiferenţa e că, în cazul bicicletei, îl vezi mai îndeaproape pe cel pe lîngă care treci, îi vezi figura şi privirea pe care ţi-o aruncă cînd îl depăşeşti: uneori enervată, alteori admirativă (sau, cel puţin, aşa vrei să ţi se pară) şi, în unele cazuri, uimită pur şi simplu. E o formă rudimentară şi facilă şi fără prea mari mustrări de conştiinţă (în cazul în care nu faci victime, nu dai peste cineva) de a te... da mare – pe termen scurt şi cu persoane pe care, în majoritatea cazurilor, nu le mai vezi altădată.
Pe scurt,
