Foto: Mihai Stancu Trădarea marchează societatea secolului al XXI-lea în domenii precum privat, profesional, social, politic. Ea este deasupra tuturor durerilor umane, fidelitatea devenind o vorbă goală. Dar trăim într-o societate care împinge trădarea în vieţile noastre pentru a ne îneca în propriile noastre greşeli uitate...
„A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva; a fi neloial faţă de cineva; a comite o infidelitate; a nu mai funcţiona (bine)”. Cam atât am găsit ca definiţie a verbului „a trăda”. Ni s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, măcar o dată, să fim trădaţi. În cel mai crunt mod posibil, fără prea multe cuvinte. Pentru că trădarea este „cea mai mare ticăloşie. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreţ”, precizează scriitoarea Elsa Morante. Justificată ori nu, trădarea, gustul ei pare atât de inofensiv...
Trădarea apare între cei apropiaţi, cei care au mers o bună parte din viaţă împreună în aceeaşi direcţie, cei care au format împreună un întreg. Apoi, unul dintre ei îşi dă seama că vrea altceva şi trădează, fără să se gândească la celălalt. O face temându-se că nu mai poate răspunde emoţional la nevoile celuilalt. Trăim într-o epocă a falsităţii. Şi vedem că trădarea a devenit parte a existenţei noastre şi nu ne îngrijorăm. Trebuie să trecem printr-o experienţă dură ca să tragem o lecţie de viaţă, cum ar fi următoarea. O doamnă de 40 de ani avea o căsnicie fericită, dar fără copii.
Deşi flacăra iubirii lor se stinsese demult, ei se respectau. Apropiaţi de un cuplu de peste 10 ani, doamna a cedat fiindcă s-a simţit atrasă, după un timp, de soţul prietenei sale care îi făcea declaraţii pasionale. Aburită de el şi de izul noii iubiri, a stabilit cu amantul să propună fiecare partenerului divorţul, pentru ca relaţia lor să fie una norm