Un sondaj INSOMAR ne aduce vestea că, după preşedintele Băsescu, Mona Muscă este pe locul doi într-un top al încrederii publicului. Evident, cercetarea a fost făcută cu ceva timp înainte ca să izbucnească scandalul colaborării sale cu Securitatea şi explicaţia rezidă în atitudinea aproape constant pozitivă, corectă, pe care a avut-o în chestiuni controversate. Pentru o bună parte dintre românii aflaţi încă sub influenţa modelului negativ al Elenei Ceauşescu, Mona Muscă apărea ca femeia capabilă să se promoveze singură, fără a mai fi împinsă de cineva. Şi, probabil că, în ciuda misoginismului pronunţat al naţiei, ea ar fi avut o bună şansă în politică la vârf, unde va trebui să vină, în curând, şi rândul femeilor.
Această imagine s-a zdrobit, însă, brusc. Şi, foarte probabil, definitiv. Şi nu din cauza apartenenţei doamnei Muscă la structurile informative ale Securităţii. În definitiv, nu puţini s-au aflat într-o astfel de situaţie şi trăiesc liniştiţi, unii ducând-o chiar foarte bine.
Două lucruri au concurat la distrugerea imaginii femeii politice Mona Muscă: tăcerea sa, timp de 16 ani, vreme în care nu s-a schiţat nici un gest de delimitare; ba, mai mult, a semnat cu seninătate declaraţii prin care nega orice fel de legătură cu poliţia politică. Şi, mai ales, modul dezastruos în care a încercat să se explice sau să se scuze. Până la acest moment Mona Muscă ni s-a părut a fi o femeie inteligentă, cu un ascuţiut simţ al logicii. Încăpăţânarea cu care a încercat să convingă nu numai că nu a făcut nimic rău (poate nici n-a făcut), dar şi că n-a sesizat nici un moment că acţiunile sale s-au încadrat în ceea ce legea votată chiar de domnia sa a definit drept poliţie politică, pe mine unul m-a făcut să cred că mă consideră slab de minte. Deşi interlocutorii săi în dezbaterile televizate au încercat cu destulă delicateţe s-o facă să vadă realitatea, doamna Mus