Ingmar Bergman a murit pe 30 iulie, dis-de-dimineaţă, la 89 de ani, pe Insula Oilor, înconjurat de femeile iubite ale vieţii sale. A murit atât de liniştit cum numai un om credincios poate să întâmpine despărţirea de viaţă.
în ultimul timp vorbea din ce în ce mai mult despre moarte, despre faptul că tatăl său, preotul, îl binecuvântase pe patul morţii, un moment greu pentru fiul rebel care a scris şi a vorbit mereu despre părintele său ca despre un "demon" -, dar recunoscând mai târziu că în acelaşi timp sufletul său a resimţit o bucurie înaltă primind binecuvântarea paternă.
Unui scriitor tânăr care acum doi ani se pregătea să scrie o carte despre regizorul Bergman, i-a mărturisit că dorea să atingă vârsta de 88 de ani, o cifră magică, că nu dorea să devină bătrân într-un fel dezonorant ci mai degrabă să-şi apropie sfârşitul cu linişte interioară, pregătit pentru "marea trecere". Aşa cum s-a şi întâmplat - murind acasă nu la spital, privind chipurile dragi până la ultima suflare. A fost ca un miracol pentru un creator a cărui viaţă fusese destul de dramatică prin luptele date, umilinţele şi agresiunile suportate stoic.
Drapele suedeze au fost puse în bernă - acum ca niciodată aproape că şi cei care-l urau pe maestru au tăcut, şocaţi că toate ziarele lumii au consemnat dispariţia regizorului pe prima pagină, mulţumindu-i pentru filmele sale care i-au ajutat să vadă mai bine în interiorul fiinţei umane.
Institutul Filmului Suedez tocmai se pregătea, încă de pe acum, să-i sărbătorească cei 90 de ani, anul viitor. Ca şi Televiziunea suedeză, ca şi Editura Norstedts care posedă drepturile cărţilor sale ecranizate. Acum toată lumea se grăbeşte să facă ce ar fi făcut anul viitor: să scoată noi ediţii ale cărţilor autobiografice şi ale celorlalte cărţi, iar criticul Mikael Timm, prietenul lui Bergman, să publice cartea despre el, Dorinţa şi demon
