În 1955, François Truffaut afirma polemic, într-un articol (devenit celebru) din revista Cahiers du cinéma, că un film ratat al unui autor va fi întotdeauna mai interesant decît un film, aparent reuşit, al unui simplu regizor. Cred că nici un cinefil nu poate contesta calitatea de autor a unuia dintre cei mai cunoscuţi regizori europeni contemporani, Lars von Trier. Ştefan Bălan, Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban, care i-au dedicat o carte cineastului danez, susţineau, încă din 2004, că „Lars von Trier este – fără îndoială – autorul uneia dintre operele cele mai incitante & mai provocatoare din clipa de faţă; singura, dacă e să fim cinstiţi, care nu lasă pe nimeni indiferent...“. Între timp, regizorul-scenarist a mai realizat patru lungmetraje de cinema (nu mai menţionez colaborările şi scurtmetrajele) şi, cu fiecare nou film, şi-a onorat statutul – şi statura – de autor major. Nu s-a mulţumit să se cantoneze în vreo formulă însuşită, care i-ar fi putut asigura succesul pe termen lung, ci s-a încăpăţînat să sondeze în continuare limitele limbajului cinematografic şi să fie mereu incomod, chiar cu riscul de a mai da şi rateuri. La urma urmei, Truffaut avea dreptate: un eşec al unui autor autentic (adică al unui explorator) este mai demn de atenţie, cel puţin pentru iubitorii celei de-a şaptea arte, decît o reuşită croită după un calapod brevetat. Două surori Melancholia, cel mai recent film al lui Lars von Trier, se deschide, la fel ca şi lungmetrajul anterior al regizorului (Antichrist, 2009), cu un prolog poetic. Însă, dacă acolo prologul oferea şocul iniţial al unei naraţiuni ordonate cronologic, aici el pe de o parte anticipează evenimentele ulterioare, pe de altă parte ne introduce în viziunile protagonistei. Înlănţuirea secvenţelor în ralanti (avînd la bază elemente ale lumii reale, dar şi referinţe culturale) compune – din nou – o splendidă uvertură cinem