Paginile ziarelor şi emisiunile televizate abundă de ştiri care aduc în atenţie războaiele dintre soţi şi soţii. Ne înfiorăm, apoi schimbăm canalul.

Admirabilă, dar complet inutilă este lupta care se duce – pe plan naţional, dar mai ales la nivel planetar - împotriva violenţei conjugale. Cu cât mai aprinse sunt campaniile care pun la colţ bătăliile de pe câmpul familial, cu atât mai multe sunt scânteile reieşite din întâlnirile dintre El şi Ea.

Cum se ştie, în foarte multe cupluri maritale sau premaritale, înjurătura şi scatoalca ţin loc de preludiu amoros. Este, în mod sigur, o rămăşiţă a epocilor preistorice. Pe atunci, bărbatul – întors de la vânătoare cu mistreţul sau căprioara pe umăr – nu putea realiza performanţa unei treceri imediate de la violenţă la tandreţe. Bărbatul, preistoric şi cu poftă de căldură femeiască, avea şi el limitele lui şi nu-şi putea alinta partenera purtând încă pe mâini sânge proaspăt de căprioară sau de mistreţ. Dacă peste sângele cald al vânatului, se aşeza o peliculă din sângele fierbinte al iubitei, atunci drumul spre tandreţe se netezea brusc şi devenea neaşteptat de uşor de parcurs.

În loc de „bună seara, iubito”, prima scatoalcă fulgera pe cerul încărcat cu energie conjugală. Apoi, alte şi alte scatoalce luminau bolta, aidoma unui foc de artificii.

După puţin timp, cu ochii osteniţi de lumina artificiilor, cei doi cădeau unul în braţele celuilalt şi-atunci, folosind duioşia rostirii, tot ce era înainte înjurătură devenea alint.

Pare ciudat, dar multor femei nu le displace acest tip de comportament erotic. Nu le displăcea în epocile preistorice, nu le displace nici acum. Câte relaţii afective nu-s turnate după acest tipar ? Câţi intelectuali rasaţi nu-şi frăgezesc iubitele, intelectuale rasate şi ele ? Câte dame cu pretenţii de „first class” nu-şi porcăiesc ţigăneşte partenerii ? Sub cupola câto