Pe câţiva dintre colegii de clasă sau de birou, cu care cândva am fost în relaţii foarte apropiate, nu numai că n-aş dori să-i revăd, dar, dacă ar fi posibil, aş vrea să nu mi-i mai amintesc. O duc rău, foarte rău, nu le-a ieşit mai nimic în viaţă, iar eu, pentru că i-am cunoscut bine, mă simt vinovat, cum probabil se simt şi unii medici când au în faţă pacienţi despre care cunosc unele adevăruri terminale.
Nu aveam cum să-i ajut, să-i învăţ, să-i ridic, întrucât, pentru ei, alt drum în profesie nu exista. Şi măcar de-ar fi fost de-acolo! În oricare altă profesie s-ar fi mutat, le-ar fi venit la fel de greu, dacă nu şi mai greu. Unii se nasc fără loc. E vorba despre oameni cărora nu le-a zis nimeni niciodată: "Domnule, nici nu bănuieşti cât te apreciez!", "Bătrâne, ce mare eşti!", "Prietene, ce minte ai!", "Omule, ce talentat poţi să fii!", "Moşule, cred că nici nu-ţi dai seama ce genial eşti!".
Să ieşi la pensie dintr-o meserie practicată o viaţă şi să nu te laude nimeni sincer, convingător, să nu ai nici o dovadă că n-ai trudit degeaba, fără ecou în conştiinţele oamenilor, că n-ai contat oricât ţi-ai fi dat silinţa - asta e cu adevărat o dramă. Unii reuşesc să se mintă atât de bine, să găsească mereu vinovaţi pentru poticnirile lor încât au toate şansele să moară consolaţi: au existat, au fost buni, dar e vina societăţii că nu i-a preţuit cum se cuvenea.
În alte lumi, copiii sunt crescuţi în ideea că schimbarea direcţiei de câteva ori într-o viaţă nu e doar ceva inevitabil, ci însăşi soluţia împlinirii. Când ceva nu merge, schimbă! Când merge prea bine, schimbă!
Cincinalele nu-s o invenţie comunistă. Existenţa ne este marcată periodic de porţii de timp. După un număr de ani, oricât de bine ţi-ar merge, trebuie să mai vii cu ceva, fie şi preventiv. Un negustor de castraveţi muraţi din Montreal, un om de aproape 90 de ani
