De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“. Pe urmă, ilegaliştii au dispărut şi culturalii au fost neglijaţi, fiindcă privirile se îndreptau numai spre Scorniceşti.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulSpuneam acum patru ani că a veşnici amintirea unui om de seamă prin păstrarea pioasă a casei în care a trăit şi a obiectelor de care s-a înconjurat, a păstra neatinsă colecţia de artă sau de relicve istorice pe care a adunat-o cineva pentru a educa generaţiile următoare este o idee care nu cred că a existat înainte de 1800. De aceea, cea mai veche dintre casele memoriale a fost probabil aceea a lui Goethe la Weimar, concurată, la Ferney şi lîngă Geneva, de locuinţele lui Voltaire. În acest fel se continuau pelerinajele pe care personalităţi internaţional venerate le-au atras din timpul vieţii, vizite fecunde în anecdote ori legende. Europa a fost imediat imitată peste Ocean, pentru părinţii fondatori ai Statelor Unite: Washington şi Jefferson şi-au avut conacele prezervate la Mount Vernon şi la Monticello. Un stat mult mai nou, Finlanda, a avut grijă să păstreze casa lui Mannerheim, de o modestie impresionantă.

Acestea sînt monumente personale, la care chiar atmosfera interiorului mai există. A intra în încăperile în care se adunau scriitori şi artişti, unde erau şi atunci aşezate tablourile şi mobilele pe care le vezi astăzi, este o întîlnire cu George Sand şi prietenii ei la Muzeul vieţii romantice de la Paris. Chiar dacă mobilierul nu mai e cel autentic, el a fost reconstituit cu piese din acee