Deosebirea dintre fantoşa stănesciană şi personajele lui Urmuz ţine de dozajul dintre latura absurdă a existenţei şi picătura de burlesc sau de umor încorporată în interiorul lor. La Nichita Stănescu umorul e involuntar, pe când la Urmuz face parte din însăşi esenţa artei sale.

Lecţia Vorbind despre cele 11 elegii stănesciene, poetul şi criticul Ion Pop, un fin degustător de poezie, e de părere că avem de-a face cu „simbolul universalei cuprinderi, al totalei îmbrăţişări a lumii”, iar criticul Mircea Martin afirmă că Omul-fantă reprezintă „aspiraţia noastră spre unitate existenţială şi gnoseologică a lumii, a identificării fiinţei noastre lăuntrice cu Marele Tot. Identificarea aceasta se produce pe un fond imagistic şi sonor aproape dadaist. Poetul intuieşte doar tendinţa suprapunerii, nu şi actul în sine. E ca şi cum am asista la repetiţiile pregătitoare ce preced o lucrare muzicală, unde instrumentele cântă independent unul de celălalt, abordând arii disparate dintr-o simfonie. În acest sens, tindem să-i dăm dreptate criticului Eugen Simion, care percepe Omul-fantă ca pe un divertisment comic încorportat într-o operă serioasă. „Comicăria – trage concluzia criticul – este supapa necesară tragicului pentru a nu muri de congestie. Omul-fantă este spiritul pozitivist care trăieşte în lumea aparenţelor. El poate fi identificat cu conştiinţa noastră limitat existenţială.” Eugen Simion mai precizează că „pentru a nu-l supăra pe zeu”, poetul „aşează la coada cortegiului un bufon.” Cortegiul e format din cele 11 elegii. Bufonul e poemul ce face trecerea dintre ultima şi penultima elegie. În interiorul lui, descoperim şi anumite sonuri comice, bine ascunse de contextul grav. Desigur, Omul-fantă poate fi perceput şi din această perspectivă. Da, poate că avem de-a face cu „conştiinţa noastră existenţial limitată”. E vorba însă de o conştiinţă decorporată. De a