Mă întreb adeseori cum puteam trăi înainte fără telefoane mobile. Cât de tăcut ni se consuma ziua, devenită un slalom complicat între telefonul de acasă şi cele publice, zgârcit răspândite prin oraşul cenuşiu... Apoi mă întreb cum am putut trăi, oare, fără maşină personală, spânzurându-mă în fiecare dimineaţă de scara autobuzului ce mă ducea la facultate sau înghesuindu-mă cu alte 100 de sardine la costum sau taior în micile cutii de conserve motorizate.
Şi, din nou, mă întreb cum am rezistat să merg la shoppinguri consumate în Alimentare dotate cu ghiveci la borcan şi creveţi vietnamezi, cum înfruntam interminabile cozi la “tacâmuri” şi telemea şi cum mergeam docilă să ridic raţia lunară de zahăr şi ulei a părinţilor mei.
Tot butonând telecomanda în căutarea talk-show-ului preferat, nu pot să nu mă întreb cum am putut rezista să urmăresc cele doar două ore de program TV, încadrate de odioase Telejurnale, şi cum mi se păreau Raiul pe Pământ serile în care instituţia unde lucrez şi eu acum programa serialul Dallas. Şi mă mai întreb, în timp ce întind paşaportul la ghişeul aeroportului din Tokio, cum am rezistat atâtor ani în care destinaţiile vacanţelor mele erau invariabilele Costineşti şi Apusenii bunicilor mei...
Cutreierând mallurile cu fiica mea, nu pot să nu-mi amintesc sărbătoarea generală, declanşată în urma primirii, la 18 ani, a primei mele perechi de blugi adevăraţi. Iar uitându-mă la juniorul Victor cu câtă râvnă extermină duşmani virtuali pe minusculul PSP, mă întreb cum de nu ne plictiseam noi, copiii de atunci, jucând până la căderea întunericului “Uliul şi porumbeii”,”Hoţii şi vardiştii”,”Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, ”Şotron” şi alte asemenea jocuri ale copilăriei noastre nevinovate.
Şi tot punându-mi aceste întrebări, eu, cea de-acum, dotată cu mobil, carduri, maşină personală, paşaport diplomatic,