Mărturisesc că nu l-am simpatizat niciodată în mod special pe bulgarul Hristo Stoicikov, deși a fost un superfotbalist, dintre cei mai talentați din Balcani. Pe lîngă numeroase alte trofee, a cîștigat în 3 rînduri titlul în țara sa cu ȚSKA Sofia și de 5 ori în Spania cu Barcelona, în tricoul blaugrana cucerind Liga Campionilor (1992) și Cupa Cupelor (1997). A luat Gheata de Aur în 1989 și Balon d’Or în 1994. A ieșit golgeterul turneului final al CM din 1994, an în care UEFA l-a desemnat Best Player in Europe, iar lunarul britanic World Soccer l-a inclus pe lista primilor 100 de jucători ai secolului XX. Chiar a fost mare, uriaș, imens.
Personal, l-am prețuit ca jucător, nici n-aș fi avut altă soluție, dar mai puțin ca individ. Asemenea multor altora, m-am simțit deranjat de faptul că, pe cînd antrena “naționala” vecină, ne-a făcut pe noi, românii, cu ou și cu oțet, numindu-ne inclusiv “mămăligari”. În măsura în care și-a propus să fie ironic ori subtil, nu i-a ieșit. Din păcate, a fost doar mojic.
Deunăzi, mi-am schimbat însă părerea despre cel care, prizonierul unui temperament năbădăios, a scăpat nu o dată caii în lucernă. Stoicikov s-a mai scos în fața mea, oare numai într-a mea?, datorită unui interviu acordat revistei iberice Jot Down, prilej cu care l-a complimentat din răsputeri pe Gică Hagi, coleg cu el la Barça în sezonul ‘94-’95. Ca unul care l-am crezut doar egoist, ceea ce nu-i cel mai rău lucru pentru un atacant, m-am trezit bătînd în retragere.
Am tras concluzia că, dacă vrea, arțăgosul și trufașul Hristo se poate transforma ușor într-un bărbat elegant și generos, căruia nu-i cade rangul să laude cu toată gura. Așa a spus despre Gică, păstrîndu-și intactă admirația, că “stîng ca al lui nu s-a mai văzut!” și că “avea o personalitate mai mare ca a mea”! Adică, un Vărsător elogiindu-l pe altul, cei doi fiind născuți în aceeași zodie, Ha
