Un ritual aberant al "Epocii de Aur" a fost, fără îndoială, cel oficializat prin aşa-zisele "Norme de adresare", prin care cetăţenilor României socialiste - "tineri şi vârstnici, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi" (după cum glăsuiau documentele oficiale) -, trebuiau să se adreseze, unii altora, numai cu apelativele "tovarăşe" respectiv "cetăţene".
A existat chiar o motivaţie cvasi-teoretică a normei. În esenţă, era vorba despre faptul că, pe măsură ce ţara noastră înaintează spre comunism, se produce un proces de omogenizare socială, aşa încât, o dată cu creşterea nivelului conştiinţei moral-politice, partidul se contopeşte cu masele. În acest fel, se formează "poporul muncitor unic" în care diferenţele sociale dispar. Tot potrivit aceleiaşi "viziuni novatoare şi curajoase", urma să fim, cu toţii, numai "tovarăşi de muncă, de luptă şi de idealuri",iar "domnii" dispăreau cu desăvârşire, inclusiv din vocabular. Sau, în primul rând de acolo!
Cum era de aşteptat, măsura - al cărei iniţiator (?!) fusese, spuneau gurile rele, însăşi "tovarăşa academician doctor inginer"! - a iscat nedumerire şi derută. După cum era lesne de aşteptat, prima reacţie de apărare a fost rememorarea unor sancţiuni ale "normelor unice de adresare" aşa cum veneau ele de la oameni de spirit, non-conformişti şi, fireşte, incomozi, pentru exponenţii şi promotorii gândirii standardizate.
Printre primele replici pe care le-am auzit, bineînţeles, la cafenea!, a fost aceasta: "- Domnule, de-acum încolo, te rog să mă tutuieşti numai în mod tovărăşesc!". Cel mai des erau citate replicile din "Siciliana", comedia de mare succes a lui Aurel Baranga. Replica era pusă în gura lui Tiberiu Cezar Socoşan, ipostază excelentă a mediocrităţii stupide şi conformiste: "- Domnule, că tovarăş nu pot să îţi spun!". (În treacă