S-a indragostit pana peste urechi, fie de orice animal or fi fost. La inceput, parea sa nu se fi intamplat nimic, doar ca si-au sporit amandoi frecventa vizitelor in blocul-turn. Si orele au inceput sa coincida. Se ducea acolo, da, se ducea acolo. La orbi. Nu pentru ei, pentru ea. Ba nu, mai intai pentru ei, ii cunostea din facultate, de la cenaclu, de pe holuri, din strada. Erau mereu condusi de colegi, la cursuri, la tramvai, cateodata ii descoperea la vreo intretaiere de strazi, singuri, derutati, asteptand pe cineva care sa le ghideze traversarea. Pe atunci nu stia mai nimic despre orbi. Mult mai tarziu a citit Despre eroi si morminte, de Ernesto Sabato, cu acea formidabila dare de seama despre orbi. Era timorat in prezenta lor, nu stia cum sa se comporte, ce sa spuna. Avusese si el doua colege de an, nevazatoare, dar erau in alta grupa, n-au vorbit decat de cateva ori, din teama de a nu comite vreo gafa. Cu un nevazator jucase sah, la Casa Studentilor, si luase bataie aproape de fiecare data. Pe altii ii stia din vedere, ani la rand s-a intalnit in tramvaiul Gara-Abator cu o pereche care facea naveta la Targu Frumos - si-i admira pentru modul cum se descurcau, pentru memoria lor prodigioasa. Fusese suficient sa le vorbeasca o singura data si apoi, cum ii saluta, il si recunosteau: „A, dumneavoastra sunteti!". Conversau banalitati, pret de doua statii. La Nicu si Nuti, in blocul-turn de langa gara Nicolina, atmosfera era una literar-studenteasca, destinsa, usor bahica. Doar el se simtea stingherit, isi controla limbajul, incercand sa evite anumite cuvinte care ar fi putut leza sensibilitatea celor doi. Dar uneori se trezea zicand: „Nu vezi ca..." „Ai sa vezi tu daca..." si se oprea brusc, speriat de gafa. „Continuati, nu-i nici o problema, intervenea Nicu. Ne-am obisnuit cu chestiile astea, nu ne supara..." Citeau in braille, cu varful degetelor, niste carti de d