Aş vrea să cred că apariţia romanului Detectivii sălbatici al lui Roberto Bolaño (Editura Leda, 2013, traducerea din spaniolă şi note de Dan Munteanu Colan) va fi un mare eveniment editorial. Îndoi-m-aş, dar cine ştie, poate tineretul cititor de azi să fie mai deschis la lecturi decît persoanele de vîrsta mea. Roberto Bolaño (1953-2003) este deja cunoscut pe la noi. I-au mai fost traduse două volume de povestiri/texte jucăuşe (am în vedere Convorbiri telefonice şi Anvers, nişte bijuterii, ambele, altminteri), dar marile, faimoasele lui romane apar abia acum. Revista Secolul XXI a publicat în premieră fragmente din 2666 – se pare că acesta este romanul total despre care vorbea Mario Vargas Llosa, un vechi şi constant admirator al scriitorului chilian – , iar Dilemateca, un fragment din Detectivii sălbatici, în ianuarie 2012. Romanul Detectivii sălbatici este o construcţie savantă, modulară, multietajată, extrem de elaborată, cu inserturi eseistice, dar şi cu pasaje liricoonirice, ne plimbăm prin întreaga lume, din America de Sud şi Mexic pînă la Viena şi Roma, din Tel Aviv în California şi din Barcelona şi Madrid în deşerturile din Sonora. Ca şi autorul, cu existenţa lui boemă şi pelegrină, practicînd meserii de toată mîna – portar de hotel, gunoier sau spălător de vase, avînd aceeaşi patimă pentru scris ca neliniştitul Panait Istrati al nostru –, personajele sînt mereu în căutarea a ceva. O anume nelinişte îi face pe eroii romanului să intre într-un joc brownian al unei existenţe care trece pe lîngă ei. E lumea de azi. Bolaño nu doar că a trăit-o plenar, dar a şi (tran)scris-o exemplar. „Romanul pe care Borges ar fi vrut să-l scrie“, notează sagace, într-un faimos text din El Pais, criticul spaniol Ignacio Etcheveria, care a fost prieten şi apoi editor postum al lui Bolaño. Sună frumos, nu? Neliniştitul Roberto Bolaño rămîne să fie descoperit şi de cititorii rom