Relațiile cu Imperiul Otoman au fost cruciale pentru Țările Române o perioadă foarte îndelungată de timp, practic din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Ele ocupă un loc important și în conștiința istorică românească, în cadrul căreia accentul
a căzut mai ales pe victoriile obținute de români în unele dintre confruntările militare cu turcii otomani, pe însemnătatea europeană a rezistenței antiotomane a românilor și pe statutul de autonomie pe care l-au păstrat Țările Române în raport cu Imperiul Otoman.
Acest mod de a sintetiza unilateral anumite aspecte ale unui trecut complex era, fără îndoială, satisfăcător pentru orgoliul național, mai ales în secolul al XIX-lea, dar s-a dovedit vulnerabil în momentul în care istoricii au început să aplice metoda critică în analiza izvoarelor istorice. Astfel, în 1908, Constantin Giurescu a publicat un studiu în care a demonstrat, cu argumente valabile și astăzi, că textele așa-numitelor Capitulații, care ar fi fost încheiate între Imperiul Otoman și Țările Române (de fapt, separat cu Țara Românească și, respectiv, cu Moldova), nu sunt autentice, ci reprezintă falsuri compuse de boierii români începând cu anii 1770, menite să ajute în obținerea unor prevederi convenabile pentru Principatele Române, cu prilejul tratativelor dintre Imperiul Otoman și diversele puteri europene. După acest studiu, mulți istorici au avut mari probleme în a mai salva ce se mai putea din ideea că autonomia Țărilor Române – evidentă, totuși, în comparație cu teritoriile administrate direct de către otomani – ar fi fost recunoscută de Imperiul Otoman prin tratate formale.
Un rol important în acest sens a revenit specialiștilor cunoscători ai limbii și paleografiei turco-osmane, care au încercat să contribuie la cunoașterea relațiilor româno-otomane prin descifrarea documentelor și cronicilor otoma