Gavrilean... Nici nu-mi vine a crede că a trecut deja un an de când „s-a dus”... Îl ştiam acolo, în atelierul de pe Armeană, perete-n perete cu Val Gheorghiu.
Îl şi auzeam, uneori, în zilele când, stând la un pahar de vorbă cu Val, deodată acesta mă ţistuia: „Pssst! Mitică lucrează...” şi punea urechea la perete, să audă mai bine straniile sunete de dincolo... Ce idee - a cui o fi fost! - să adune într-o „casă de creaţie” atâţia nebuni, orgolioşi, suspicioşi, sensibiloşi, frumoşi - în tot ceea visau pe şevaletele lor. Afinităţile erau/ sunt... selective. Unu-doi prieteni, încolo - o individualitate accentuată şi o receptare ţepoasă a celorlalţi, evidentă mai ales în colocvii restrânse, când „duşmanul de clasă” nu era prin preajmă... Chiar, toată clădirea aceea mi se pare o Şcoală de Belle-Arte, populată cu elevi super-dotaţi - dacă nu genii - care-şi „scriu”, zilnic, lucrările de control, tezele... şi se suspectează ca, nu cumva, unul să copie de la celălalt... Toţi, când sunt în transă creatoare, au uşile închise pe dinăuntru, nu doar pentru a nu fi deranjaţi, ci pentru a avea timp să-şi acopere şevaletul, să întoarcă lucrările cu faţa la perete, în cazul unei vizite intempestive. Am fost martor la astfel de scene. Dincolo de suspiciunea că intrusul s-ar putea să tragă cu ochiul, să-ţi fure ideea, cred că e vorba şi de-o anume pudoare, specifică oricărui creator: nu arăţi nimănui un bruion, când tu însuţi nu ştii exact ce va ieşi. Vorbesc din propria-mi experienţă: o poezie, sau orice text, nu le dădeam „la lectură” şi eventuală corectură decât când mi se părea mie că nu mai am ce să adaug, să tai... Şi întotdeauna mai era ceva...
Nu ştiu dacă în pictură - şi-n celelalte arte - funcţionează criteriul generaţionist, ca-n literatură. Cert este că Gavrilean e un exponent al generaţiei ’70 care, în literatură, a fost definită ca prima generaţie livrescă,