A nu crede în Dumnezeu, în niciun fel de divinitate, mi se pare un drept fundamental, la fel ca dreptul de a trăi. Un drept asigurat – după părerea mea – chiar de către Dumnezeu.
Nu am nimic a reproşa ateilor, nici liber cugetătorilor, nu simt nevoia să-i dojenesc, să-i ironizez, să-i „aduc pe calea cea bună”, nici măcar nu-i compătimesc. E alegerea lor, e viaţa lor, e soarta lor.
Sunt uimit, în schimb, de încrâncenarea – renăscută recent pe Internet, în particular pe Facebook – celor care ţin să atace credinţa şi biserica.
Teoretic, majoritatea fac distincţie între una şi alta. Dar să vedem în ce fel: „Nu am nimic cu religia. E dreptul omului de a avea un prieten imaginar. Omul simplu, care nu poate să-și justifice existența prin propriile gânduri și fapte are nevoie să creadă într-o poveste simpatică care explică existența lui. Să nu aibă dubii și întrebări grele despre viață în timp ce mănâncă șaorma, că nu-i tihnește. Omul de jos, care muncește toată ziua, tace din gură și cară în cârcă paraziții sociali are nevoie să știe că o face cu un scop bun. Că dacă e destul de pios și muncitor o să zboare pe norișori în eternă relaxare în viața de apoi. E ok să muncești pentru alții acum, o să te odihnești după moarte. O să-ți primești atunci răsplata. Ce deștepți au fost băieții ăia care s-au gândit să convingă plebea că o să-și primească salariul după moarte”, scrie pe un site.
Aşadar, Dumnezeu e un prieten imaginar (cu asta ai spus esenţialul), credinciosul – spre deosebire de necredincios, se înţelege – nu poate să-şi justifice existenţa altfel decât printr-o forţă exterioară lui, e un mâncător de şaorma (şi ascultător de manele, nu?), pentru cine n-a înţeles până acum precizăm că e musai un „om de jos”, care „care muncește toată ziua” şi „tace din gură” – se deduce că ateii sunt oameni superiori, cu profesii şi discursuri elevate -, credinţa