Până la urmă, Adrian Năstase nu a stat degeaba la închisoare. Loviţi de o emoţie profundă, politicienii, de la Traian Băsescu (lacrimi de crocodil) în jos (lacrimi de pisic), s-au dat în gât, lăcrimând la ghinionul pe care l-a avut fostul premier de a tras biletul până la Jilava. "Îmi pare rău de ce i s-a întâmplat. A fost condamnat pentru o găinărie", şi-a făcut curaj primul Traian Băsescu să plângă pe umărul fostului vecin de bloc, care se folosise de o instituţie a statului pentru a-şi alimenta contul de campanie cu 1,6 milioane de euro.
O greşeală! a sărit, ce-i drept, mult mai târziu, şi Relu Fenechiu, beneficiar şi el de dosar la DNA pentru corupţie. Până la urmă, "asta fac mulţi politicieni".
Punct şi de la capăt. "Este o surpriză generală, sunteţi şocaţi de acest lucru?! Nu vreţi totuşi să fim mai puţin ipocriţi?", le-a bătut obrazul şi Victor Ponta câtorva jurnalişti care l-au întrebat de banii negri cu care partidele îşi finanţează campaniile electorale.
Probabil, într-o ţară normală, pe rând, cei trei sus-numiţi şi-ar fi dat demisia. Dacă nu, măcar cineva le-ar fi cerut-o. Tăcerea de la stânga la dreapta a politicienilor, dar şi a societăţii în general nu-i face pe toţi decât complici ai unui sistem toxic pe care România îl cultivă masochist de zeci de ani încoace.
Cel puţin după 1990 încoace, partidele au prosperat în campaniile electorale, în ciuda sumelor infime declarate. Banii au venit fie cu sacoşa direct la partid, fie sponsorii declaraţi cu câteva zeci de mii de lei s-au regăsit pe listele de contracte de zeci de milioane de euro cu statul. Orice discuţie despre finanţare partidelor a rămas un tabu, iar oricine a deschis-o a fost privit ca nebunul din Piaţa Universităţii care anunţă Apocalipsa.
Momiţi cu doi-trei lei la salariu/pensie/alocaţie, românii s-au făcut că nu i-au prins pe politicieni cu mâna în buzunar
