„Melancolicii sunt mult mai echilibraţi decât oamenii obişnuiţi în faţa unui dezastru“, spune Lars von Trier. Filmul „Melancholia“ ilustrează acest lucru.
De obicei, filmele apocaliptice sunt exact ca scrierea care stă la baza întregii poveşti - „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul": o colecţie de dezastre, care mai de care mai înfricoşătoare, în care oamenii contează exact cât furnicile dintr-un muşuroi peste care vine viitura. Un film ca „2012", de exemplu, te poate impresiona cel mult prin efectele speciale cu care ilustrează dezastrul, nu prin dramele miliardelor de oameni care pier. Privind lucrurile de la o asemenea scară, moartea unui om - dar şi a 100, 1.000, 10.000 etc. - nu mai reprezintă nimic. Nici măcar ca număr nu mai contează.
În filmul „Melancholia", regizat de Lars von Trier, este pentru prima dată când Apocalipsa se umanizează. Drama omenirii în general e departe şi nici nu interesează, cea pusă în discuţie este strict drama individuală.
„Ce se cade" faţă cu „ce nu se cade"
O nuntă cu ştaif, cu mirii aduşi în limuzină albă, petrecere la castel şi invitaţi îmbrăcaţi în ţinute de gală. Mirii sunt fericiţi, se sărută tot timpul şi nu par să se sinchisească prea mult de programul nunţii sau de convenienţele sociale. Mai cu seamă mireasa, Justine (Kirsten Dunst), nu e dispusă să respecte regulile sau eticheta din asemenea momente festive. Te gândeşti că este doar o tipă relaxată, nonconformistă, cu capu‑n nori, opusă radical surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg), cea care organizase nunta şi care e o femeie cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ. Numai că nonconformismul este tolerat de societate doar atunci când e soft şi se păstrează între anumite limite. Când, de fapt, nu produce efecte vizibile. Dacă însă ipocrizia socială este subminată, manifestările care ies din normă vor avea parte de oprobriu.
Mai multe tipur