Cu înţelepciune tenace, „Dilema veche“ ne aminteşte săptămânal ceea ce ar fi trebuit deja să ştim după atâţia ani de observare a politicii naţionale, şi anume că „adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea“

Recentele turbulenţe de natură politico-sindicală exemplifică cu prisosinţă această desincronizare: este adevărat, de pildă, că o mărire salarială substanţială în plin debut al unei crize economice este un gest lipsit de înţelepciune, dar nu este drept ca banii publici să fi fost împărţiţi în funcţie de interesele clientelei guvernamentale, iar profesorilor să le trânteşti uşa în nas pe motiv că tocmai la ei s-au terminat banii. A fost drept ca pensiile să se mărească, dar lipsa de înţelepciune economică a acestei măriri a fost la fel de adevărată ca şi lipsa de înţelepciune a votului din parlament prin care a fost adoptată legea salarizării profesorilor. A făcut deci bine preşedintele că a promulgat ambele legi? În termeni absoluţi, poate că nu, dar nici nu putea face altfel fără să se sinucidă politic şi să îngroape adânc şansele PDL de a obţine un rezultat bun în alegerile din 30 noiembrie.

Pentru a evalua corect însă situaţia creată, este necesar să ieşim din falsul raţionament bazat pe conflictul între Palate. În primul rând, pentru că atât mărirea pensiilor, cât şi cea a salariilor din educaţie nu au fost decise de preşedinte, ci în primul rând de parlament, sub presiunea PSD, şi în al doilea rând de guvern - în cazul pensiilor - tot sub presiunea PSD. Iar Curtea Constituţională şi-a dat şi ea girul. Ce temei legal sau constituţional avea Traian Băsescu să nu le promulge? Merită să ne amintim şi de presiunile publice exercitate de însuşi premierul Tăriceanu, care anul trecut se întâlnea „din întâmplare“ prin parcuri cu pensionarii, care-l ameninţau pe preşedinte cu suspendarea dacă nu promulgă legea măririi pensiilor.

@N