Soluţia militară, aleasă după multă indecizie, exprimă poziţia Vestului faţă de revoltele din lumea arabă. Libia e crucială pentru schimbările din regiune, iar rebelii trebuie să învingă.
Intervenţia militară aliată în Libia a intrat ieri în a treia zi, iar bombardamentele, care au vizat chiar centrul de comandă al liderului de la Tripoli, Muammar Gaddafi, au atras susţinere publică sau critici vehemente în egală măsură şi au declanşat dezbateri pe glob. Ce a stat însă în spatele deciziei luate de ţările care conduc ostilităţile - Franţa, Marea Britanie şi SUA?
Interesele comerciale, privind petrolul, nu au fost ascunse de Occident, care a avut de altfel relaţii bune în acest sens cu regimul Gaddafi. Relaţiile bune par să se fi sfârşit totuşi. Gaddafi anunţa zilele trecute că Occidentul, cu excepţia Germaniei, a căzut din graţiile Libiei şi că de contracte se vor bucura acum ţări precum China sau Rusia.
Protejarea rebelilor
Rezoluţia ONU 1973, votată joi în Consiliul de Securitate, cere instituirea unei zone de interdicţie aeriană şi luarea măsurilor necesare pentru protejarea civililor. Protejarea civililor şi implicit a revoltei ce încearcă să-l înlăture pe dictatorul care a fost ostil Occidentului timp de zeci de ani sunt centrale în efortul aliaţilor. Opinia publică nu a fost ostilă intervenţiei, poate şi din cauza temerilor europene privind o invazie a imigranţilor libieni fugiţi de dictatura lui Gaddafi.
Paris: o chestiune de onoare
Pentru Franţa, ocazia de a susţine cauza revoltei libiene a venit la timp după ruşinea cauzată de relaţia călduţă a Parisului cu dictatorii din fostele colonii, precum Tunisia. Sunt de notorietate şi relaţiile de afaceri ale familiei fostei şefe a diplomaţiei, Michele Alliot Marie, cu un apropiat al clanului dictatorial tunisian ben Ali, precum şi ajutorul oferit