Oceanul nu seamănă cu nimic, dar se potriveşte cu orice stare de spirit. Nu are nevoie de coordonate precise, nu se împotmoleşte în definiţii fără conţinut, e ocean şi asta îi e de ajuns. Şi ne e de ajuns şi nouă, muritorilor cu noroc în viaţă. Deşi suntem, de multe ori, prea mofturoşi ca să deschidem ochii şi să apreciem ce avem în jur, aici apare o excepţie, contrar aparenţelor care nu ne aduc cinste, ne e de ajuns să-l cunoaştem, să-i strângem în braţe neliniştea, ca să ni se pară, brusc, că nimic nu e întâmplător pe lume, că toate nuanţele cerului semănă cu sentimentele noastre.
Zona Cascais-Estoril e celebră pentru plajele spectaculoase. Aflată la aproape treizeci de kilometri de Lisabona, capitala ţării cu aer de continent, această parte de coastă atlantică e un spectacol. Peisaje de carte poştală, multă apă şi mult albastru, nisip călcat de paşi ezitanţi, oameni plimbându-se de pe un trotuar pe altul, terase primitoare cu cafea proaspătă şi cu prăjituri specific portugheze, mese bogate de peşte pentru cei mai pretenţioşi, miros de val înalt şi de final de lume, voci risipite în aglomeraţia de singurătăţi asumate, toate au loc pe malul oceanului.
Am aflat târziu că zona despre care vorbesc nu e întotdeauna bună pentru baie. Apa rece, foarte rece, aproape că-ţi paralizează simţurile, mai ales la început de vară, mai ales într-o după-amiază mai puţin senină de iunie, când nici nisipul nu e încă în stare să compenseze, măcar parţial, cu căldura sa, frigul din larg.
Există alte locuri mai bune pentru plajă decât Cascais sau Estoril, aflate aproape de Lisabona, staţiuni mai puţin scumpe şi mai primitoare, dar, parcă, peisajul nu e nicăieri la fel de suprinzător. Chiar în Cascais, există un indicator care te duce la Gura Iadului (Boca do Inferno), un loc unde, în special pe vreme rea, apa se loveşte furios de stânci şi de faleză, oferind celo
