De ce unele ţări sînt sărace, iar altele bogate? De ce unele părţi ale lumii par să stagneze în ciuda unor înverşunate eforturi internaţionale de a combate subdezvoltarea? Se poate grăbi creşterea, sau trebuie să ne resemnăm şi să lăsăm lucrurile să curgă în voia lor? Încercările de a răspunde la aceste întrebări au dus în ultima jumătate de secol la constituirea economiei dezvoltării sau, mai larg, a teoriei dezvoltării. Nu că înainte de asta lumea nu s-ar fi preocupat de aşa ceva, însă teorii sistematice în această direcţie, cuplate cu o atmosferă intelectuală propice au apărut abia după al doilea război mondial. Paradoxal, au apărut în urma a două mari spaime. Prima a fost cea a marii crize economice din anii '30. Modelul american de ieşire din criză a ajuns să fie considerat soluţie universală pentru lumea subdezvoltată. A doua spaimă a fost cea a ascensiunii economice spectaculoase (se credea atunci) a URSS, care raporta rate de creştere impresionante, în urma mobilizării interne şi a creşterii uimitoare a investiţiilor. Nu doar numeroşii apologeţi ai stîngii, dar chiar economişti conservatori de prestigiu erau de părere că sistemul sovietic era realmente superior din punct de vedere al creşterii, singurele sale defecte ţinînd de limitarea drepturilor şi libertăţilor personale. Ca atare, pentru a înlătura pericolul ca URSS s-o ia înaintea Occidentului şi pentru a stăvili extinderea influenţei sale prin export de revoluţie, era nevoie de instrumente noi pentru creşterea accelerată şi pentru furnizarea de asistenţă străină în ţările subdezvoltate. Economia dezvoltării, ramură tînără cu statut de vedetă desprinsă din trunchiul mai vechi al disciplinei, a fost însărcinată cu găsirea lor. Privind retrospectiv, promisiunile ei în materie de politică practică au rămas în mare parte neonorate, ceea ce i-a făcut pe adversarii săi să lanseze butada că economia dez