S-a mai auzit în sală cîte un rîs de parcă ar fi spus Garcea vreo poantă; s-a mai auzit cîte o voce revoltată că ţăranii din vreun film nu arată ca pe scenă şi nu vorbesc la cîrciumă ca la biserică, ceea ce iar ne strică imaginea de ţară; am auzit şi un comentariu la excelentul film al lui Dumitru Budrală despre băieşi cum că "aşa le trebuie, că sînt puturoşi". Toate acestea au rămas însă simple incidente sau opinii răzleţe: Festivalul internaţional de film documentar şi antropologie vizuală de la Sibiu şi-a format deja, după şapte ediţii, un public al său. Un public în majoritatea sa tînăr, care vine cu sacul în spate la Sibiu pentru acest festival, care are deja aşteptările şi exigenţele sale, un public care pune întrebări şi ridică probleme, pe care în urmă cu numai cîţiva ani nici nu mi le puteam închipui, un public care a învăţat să "vadă" şi să reflecteze astfel mai ales aici, la Astra Film Fest. Este, poate, cea mai mare realizare a organizatorilor festivalului, care au mizat de la început pe acest public tînăr şi au făcut tot ce au putut pentru a-l atrage din doi în doi ani la Sibiu. Poate chiar mai mult decît în anii precedenţi, ediţia actuală a acoperit o mare diversitate de genuri şi stiluri, de la filmul antropologic "clasic", la documentarul de televiziune şi de la eseurile cinematografice, la reportaje de actualitate. Făcînd sarcina juriului şi mai complicată, această diversitate are însă şi avantajul de a permite publicului să se perinde de la o abordare la alta, să le confrunte şi, inevitabil, să reflecteze asupra diferenţelor dintre ele. Diferenţe de selectare a subiectului şi diferenţe de angajare, de la estetism (pe care mizează în mai mare măsură Giorgio Garini în Dhobighat - unul dintre premiaţii secţiei internaţionale) la militantism (urmat cu consecvenţă, dar şi cu fineţe de către Bernard Debord în Stăpîni şi sclavi - celălalt film cîşti