Când mă gândesc la acele timpuri îmi spun că a fost o copilărie frumoasă, ca toate copilăriile, cu Pegas verde, cico şi savarine la "Indiana", în Drumul Taberei, elefănţei cu apă, ţevi cu cornete, lanţuri, cartoane, oglinjoare prinse între şireturi ca să vedem sub fustele colegelor, radio Ric, mersul pe tampon sau pe scară spre şcoală, Elena de la patru şi prima ţeapă la cinematograf.
M-aş falsifica şi aş fi ridcol dacă aş spune: am suferit. Părinţii nu au permis asta. Era frig în casă, dar era cald în camera mea, cu costuri uriaşe la curent; nu se găsea mâncare, dar se făcea rost, nu ştiu cum, incredibil, poate nu mă credeţi, dar se trăia.
Alţii, nu eu, au suferit cu adevărat. în închisori şi aresturi miliţieneşti, la cozi interminabile pentru pâinea cea de toate zilele, visată de ţărani când le creştea grâul prin vise. Noi, copiii, aveam de partea noastră sufletul încă fraged, plin de putinţa de a se bucura pentru orice fleac: o minge, trei caramele bulgăreşti sau două banane verzi de pe dulap, pe care aşteptam să le aurească becul.
Da, mi-aduc aminte ca azi de bananele verzi pe care le făcea Moş Gerilă rost în preajma Sărbătorilor de iarnă.
Au suferit alţii, eu doar am fost pregătit de sistem să duc tradiţia suferinţei mai departe. Cum aş fi putut crede atunci când am fost făcut pionier că acea bucurie imensă arma dezamăgirea de mai târziu?
Era prin anul 1980. Trimestrul I al clasei a II-a l-am făcut la şcoala "Livada cu Nuci", de la Ozana, cartierul Titan al Bucureştiului. Astăzi livada nu mai există, retrocedările au adus cu securea dreptatea între blocuri.
Am plecat cu clasa către un loc de poveste pentru noi: închisoarea Doftana, locul unde Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a suferit pentru popor.
Pe drum nu mi-am dezamăgit colegii, am vomitat de suficient