Istoricii si muzicologii au socotit ca, in scurta lor viata, Rafael si Mozart n-aveau practic cum sa realizeze o opera atat de vasta si de perfecta.
Ei sunt de parere ca nici doua vieti lungi nu le-ar fi fost de ajuns. E un miracol, cu care omenirea nu-si bate capul, deoarece concluzia e una singura. Nu cat de mari sunt Rafael si Mozart, ci cat de mici suntem noi. Orice persoana, care face un lucru ce nu poate fi explicat in mod rational, indiferent despre ce-i vorba, de baut sau de mancat, trebuie privita ca un geniu virtual in stiinta si in arta. Gigel, de exemplu, a inghitit, de la piata pana acasa, aproape pe nemestecate, un parizer intreg, de doua kilograme si jumatate, desi la cei 14 ani ai sai si la cat era de sfrijit, in stomacul sau n-ar fi trebuit sa incapa decat cel mult un kilogram. Dar si acesta in mod exceptional. Sau experimental, cu doctorii alaturi. Exista, asadar, si indivizi nascuti cu darul de a recupera ceva indelung dorit intr-un mod neverosimil. Un amic mi s-a laudat ca el s-a culcat intr-o saptamana cu 34 de femei. Acum, de cand cu parizerul lui Gigel, il cred. Amicul n-a cunoscut intim pana la 50 de ani nici o femeie, iar cand s-a ivit ocazia, geniul din el a rabufnit si s-a pus pe treaba.
De altfel, si parizerul e in felul sau o inventie geniala. Toata lumea mananca parizer, cu convingerea ca se hraneste cu carne, ca e salam, cand de fapt e un mat plin cu orice altceva, in afara de carne. Gigel s-a nascut cu o nevoie imensa de parizer in el, pe care cei 14 ani de foame cumpatata n-au facut altceva decat sa pregateasca minunea. In familia lui Gigel, regula era ca sanvisul sa contina multa, foarte multa paine si numai o feliuta de un milimetru si jumatate grosime de parizer. Asa a reusit mamica lui Gigel sa creasca opt copii, cu numai 100 de grame de parizer pentru toti la micul dejun. Pentru familia muncitorului necalificat Bostan
