Mai puţine imnuri şi mai degrabă cântece de dragoste! Totul devenea o afectivă experienţă patriotică! Am putut vedea din nou „Hovanşcina" ieri-seară. Cred ca aveai dreptate, dar s-a schimbat mult specatacolul. Şi graţie ţie, dar şi poate şi graţie dirijorului, căci acum muzica mi s-a părut mult mai lirică, mai melancolică: melodii triste despre Rusia, despre Ea, cea despre care ruşii vorbesc constant ca o Mamă, ca o iubită, ca o soră.

Fiind odihnit şi destins am înţeles de ce Musorgski a fost şi este cel mai “shakespearian” artist rus: regăseşti aceeaşi agitaţie a istoriei, aceleaşi lupte cu puterea, aceleaşi crime…doar că aici intervine şi furtuna credinţei care perturbă totul şi totodată înalţă totul. E splendida ultima imagine în „alb” strălucitor al „bătrânilor credincioşi”. O iluminare prin suferinţă! Fără a mai vorbi despre amestecul de flăcări şi cenuşă care capată o dimensiune înalt metafizică. Se autodistruge „credinţa” cea mai adâncă. (Am aflat vorbind cu fiul unui mare scriitor Valère Novarina – amândoi erau în sală! - că lipovenii sunt des „vieux croyants” şi că au ajuns în Delta ca să scape de biserica oficială care îi fugărea). Da, totul mi s-a părut a fi o „cronică” de Shakespeare transfigurată de agitaţia credinţei.

Singurătatea cântăreţului

Un al doilea lucru care m-a fascinat a fost singuratatea cântăreţului. Personajul – tu ai făcut asta formidabil – se izolează şi cântă în cea mai deplină singuratate marea sa meditaţie despre lume şi destin. El mi se adresează mie, spectator, şi eu îi devin într-un fel confident. Dialog între noi...două singurătăţi în inima unei săli pline. El e susţinut şi de ce mi-a apărut ieri cu o evidenţă formidabilă: de adevărul vocii! Ea nu înşală, ea e acolo ca o cauţiune indiscutabilă a corpului a cărui prezenţă totală se impune prin sunet – prin extarordinara lui putere – suprem adevăr fizic. @N