Marta PETREU
Scara lui Iacob
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2006, 96 p.
M-am apucat sa scriu o cronica extrem de dificila, sortita sa aiba prea putina savoare. Asta pentru ca nu am mai citit de multi ani o carte atit de neagra si de frumoasa si de saraca in spectacole poeticesti ieftine precum Scara lui Iacob de Marta Petreu. E vorba de o carte dintr-o specie destul de rara in poezia romaneasca – una de viziune, de poezie dublu rafinata. Daca ar fi sa gasesc titluri alternative, as numi-o „Cartea oboselii fara sfirsit“, „Cartea invinsilor“, „Cartea abandonului“, „Cartea socotelilor“, „Cartea mortii“. inainte de orice altceva, trebuie spus ca Scara lui Iacob este cel mai bun volum al poetei. Cel putin asa sintem noi convinsi. Nu vom mai gasi aici gesticulatia ampla, oarecum teatrala, interogatiile retorice, exclamatiile ultimative, recuzita verbala agresiva din celelalte carti ale ei. Retorismul este strins in chingi, redus la minimum si are mai mult rolul de pauza de respiratie, de „gura de aer a inotatorului“, de ragaz ca sa-ti „tragi sufletul“, in fluxul poetic extrem de dens.
Titlul trimite la scara pe care Iacob, cel din Cartea facerii, o viseaza „sprijinita pe pamint, al carei virf atingea cerul; iar ingerii lui Dumnezeu se suiau si pogorau pe ea“. insa poezia Martei Petreu poarta asupra viziunii tulburatoare a lui Iacob: „Cit de infricosator este locul acesta!; el nu-i altceva decit casa lui Dumnezeu; aceasta e poarta cerului“ (Facerea, 28 – 5, 17). Ei bine, viata ca „poarta a cerului“ si inspaimintatoare „casa a lui Dumnezeu“ nu are nimic ademenitor nici in poemele din Scara lui Iacob.
Sigur, motivul scarii revine adesea in carte. De altfel, geografia in care se misca si se orienteaza fiinta este redusa la esential, la „reperele sarace“, la verticala si orizontala, la abscisa si ordo
