● Radiohead, In Rainbows, 2007.
Pentru nimic în lume n-aş fi pariat pe formaţia aceea care scotea în 1993 albumul Pablo Honey. După ce ascultai "Creep", piesele din jur deveneau simple obiecte decorative, detaliile pasabile şi stinghere ale unui adevăr aparent implacabil: Radiohead erau un one hit wonder. Într-o vreme în care trupele din Seattle bulversau stilurile muzicale şi mentalităţile conformiste, schimbau priorităţile şi proclamau energia, firescul, nervii şi lehamitea unei noi generaţii, britanicii aceştia se opreau la jumătatea drumului dintre vechi şi nou, buimaci şi indecişi, nedumeriţi de succesul lor răsunător, prea cuminţi şi ordonaţi pentru a-şi abandona tradiţiile şi a vira decisiv în plină epocă grunge. Pe cît de mult se impunea "Creep" ca imn al unui stat universal, pe atît devenea mai clar că Pablo Honey este un balast dispensabil. Dacă în zilele acelea în care hotăram că Pablo Honey este o casetă pe care se va aşterne praful mi-ar fi spus cineva că va veni un timp în care să exclam "s-au întors eroii!", probabil că m-aş fi imaginat bătrîn şi senil, mai degrabă decît să văd în Radiohead o mare formaţie. Ei bine, nu ştiu cît de bătrîn şi senil am ajuns, dar, în orice caz, englezii au inventat nişte albume care au schimbat, fiecare în felul său, faţa muzicii - The Bends, O.K. Computer, Kid A, Amnesiac, Hail to the Thief - astfel că, la 15 ani de la apaticul Pablo Honey, In Rainbows mă găseşte în postura de a striga, în gura mare, "s-au întors eroii!". Dacă The Bends spulbera nonşalant mitul "Creep", demonstrînd cu asupra de măsură talentul domnilor Thom Yorke, Jonny Greenwood, Colin Greenwood, Ed OâBrien şi Philip Selway de a rula hituri pe bandă rulantă, O.K. Computer ridica ştacheta orchestraţiilor şi a compoziţiilor la un nivel ameţitor, se debarasa în mare măsură de recuzita pop şi devenea unul dintre albumele emblematice ale anilor â
