Că ideea de stânga nu e un simplu concept politic, e limpede. Cu cât trece vremea, îmi dau seama că „stângismul” – derivatul comportamental născut din utopismul „egalităţii, libertăţii, fraternităţii” – e un concept mai degrabă psihiatric: e boala oamenilor care nu acceptă, nici în ruptul capului, că în realitate lucrurile se desfăşoară cu totul altfel decât au fost dresaţi să creadă sau îşi imaginează ei.

Născut din resentiment şi propagat prin ură, egalitarismul n-a făcut decât să nenorocească oameni şi să transforme ţări întregi în puşcării. Culmea e că marxismul – doctrina urii de clasă – continuă să facă ravagii în mediile intelectuale occidentale, de unde se propagă, precum holera, spre lumea academică şi culturală din Estul Europei.

Occidentalii au măcar scuza de-a nu fi resimţit pe propria piele regimurile „fericirii obligatorii”: fericirea de a avea căluş în gură, fericirea de a nu putea călători, fericirea de a da patriei şi partidului cât mai mulţi copii, chiar dacă nu găseai cu ce să-i hrăneşti. Ţin minte şi-acum împrejurările miraculoase în care, în vara lui 1985, am găsit câteva cutii de lapte praf, la o farmacie din Bucureşti, alertat de prietenul de-o viaţă, Eugen Suciu. Tot el mi-a împrumutat banii şi o sacoşă în care să le transport la Timişoara, unde respectivul produs era cunoscut doar după nume. A fost, de altfel, prima şi ultima oară când m-am numărat printre norocoşii beneficiari ai unei atât de preţioase capturi.

Neavând nici conexiuni, nici rude printre activişti şi securişti, duceam exact viaţa despre care tinerii de azi pot citi (dacă mai citesc!) în cărţile lui Soljeniţîn, Orwell, Koestler, Danilo Kiš ori Milan Kundera. Sunt indignat şi devin aproape iraţional când observ cum aceste documente de epocă sunt tratate, dispreţuitor, drept ficţiuni, drept produsul imaginaţiei unor indivizi supăraţi pe univers. Pentru mine