Am scris despre avantajele regulii fiscale de maxim 0,5% din PIB deficit structural pentru România. În esenţă, spuneam despre un plus de disciplină  fiscală, predictibilitate macroeconomică, reducerea volatilităţii macroeconomice determinate de ciclurile electorale şi de ce nu, câştiguri reale de bunăstare pe termen mediu şi lung. Este evident că Germania (care are o astfel de regulă încă din 2009; de fapt are ţintă de maximum 0,35% din PIB pe deficitul structural la nivel federal si sold bugetar structural echilibrat la nivel regional) şi-a impus punctual de vedere, plecând de la nevoia de a-şi reduce pierderile determinate de comportamentul de tip pasager clandestin al ţărilor UE neglijente cu stabilitatea macroeconomică.

Ce pot să  spun? Sunt oarecum dezamăgit de dezbaterea pe acest subiect. Nu numai la noi dar şi în ţările dezvoltate UE, paleta argumentelor împotriva regulii fiscale stabilite are o foarte mică legătură cu cîştigurile/ pierderile macroeconomice determinate de implementarea ei. Sunt invocate cuprinderea sau nu a regulii în Constituţie, faptul că regula condamnă la subdezvoltare, că nu se mai pot face investiţii s.a.m.d

Câteva umile consideraţii cu privire la legitimitatea acestor argumente. Despre cuprinderea ei în Constituţie. Studiile legate de implementarea regulilor fiscale arată că acestea trebuie să fie clare, să fie uşor de cuantificat, să poată fi monitorizate şi să nu fie încălcate. O regulă încălcată este mult mai rea decât situaţia în care nu există nicio regulă în vigoare. Analog strategiei inflation targeting promovată de către BNR, credibilitatea are maximă importanţă. Bun. Şi atunci cum facem să nu fie încălcată? Trebuie prinsă într-un act normativ cu putere juridică ridicată. În Constituţie sau într-o normă juridică de putere apropiată. La noi am putea să o includem în Constituţie sau cred eu, în Legea Responsabilităţ