Iată o întrebare pe care mi-am pus-o tot mai des, în ultima vreme, pornind de la cazurile unor colegi ai noştri linşaţi mediatic – la Antena 3: Mircea Cărtărescu – sau insultaţi de conducerea unei instituţii – la ICR: Filip Florian –, care ar fi obligată să-i traducă şi să-i promoveze (Filip Florian a fost jignit de „Biroul de Presă al ICR“ pentru exprimarea unor opinii cît se poate de decente). Acum le-a venit rîndul lui Ştefan Manasia, Claudiu Groza şi Ioan-Pavel Azap: trei redactori ai revistei Tribuna, în ceea ce se poate numi un caz colectiv. Faptele se cunosc şi succesiunea lor dă un sentiment de stupoare: că, în România anului 2013, la aproape 25 de ani de la Revoluţie şi într-un centru intelectual cum este Clujul, se pot întîmpla asemenea lucruri. Odată cu numirea dlui Mircea Arman la conducerea revistei Tribuna, au început să apară proteste ale unor intelectuali din Cluj şi din ţară, liste şi petiţii privind – toate – modul în care noul manager a înţeles să colaboreze cu echipa ce făcuse din Tribuna o publicaţie culturală de ţinută. Prima reacţie pe care am reţinut-o (posibil să fi fost şi altele, anterioare) a fost cea dintr-un editorial semnat de Nicolae Manolescu în România literară. „Replica“ a reprezentat-o un fel de interviu acordat, pe site-ul Cotidianul, de către dl Mircea Arman dlui Ion Spânu, moştenitorul spiritual al dlui Corneliu Vadim Tudor, în care noul manager al Tribunei se prezenta ca un intelectual atît de apropiat lui Heidegger, încît un nume ca Nicolae Manolescu reprezenta o biată scamă pe un prestigiu orbitor. Mi-am declarat, atunci, incultura. În viaţa mea nu auzisem de dl Mircea Arman, nici de realizările domniei sale premergătoare ocupării funcţiei de manager al revisteiTribuna. Din nefericire, ceea ce s-ar fi putut menţine în coordonatele umorului involuntar benign a devenit, treptat, o linie de conduită. Unul dintre cei mai bun