Dimensiunea sa de gânditor liberal este juxtapusă efigiei de critic al ideilor, atent la fizionomia unui peisaj ignorat de contemporanii săi.

În fine, contribuţia centrală a acestei ediţii N. Steinhardt ţine şi de capacitatea ei de a documenta traseul unei întregi promoţii intelectuale, promoţie care, după cezura din 1947/1948, este supusă vămilor unui nou debut. În plan strict cronologic, textele sale postbelice sunt editate în paginile aceloraşi reviste în care se afirmă timbrul generaţiei critice creatoare de canon. Ca şi Ion Negoiţescu sau Adrian Marino, N. Steinhardt este marcat de o forma mentis ce aparţine lumii burgheze: opţiunile sale de gust, ca şi o anume excentricitate insurgentă sunt explicabile din unghiul intelectual al unei educaţii modelate de reperele unui univers extinct. Mobilitatea deconcertantă a eseistului în anii de după 1965 nu este decât o prelungire a unei conduite

definindu-l pe tânărul Steinhardt. Doar eliminarea administrativă a unui întreg segment de istorie intelectuală este responsabilă pentru înşelătoarea senzaţie de discontinuitate. N. Steinhardt, cel de după 1965, îl duce mai departe pe tânărul Steinhardt în ceea ce are mai profund. Dacă există un punct de inflexiune, el ţine de revelaţia solidarităţii umane din spaţiul carceral: legatul din Jurnalul fericirii este mesajul secret pe care intelectualul îl lasă unei lumi care nu va întârzia să vină.

Între viaţă şi cărţi, carte a cărei primă ediţie este publicată în 1976, are o poziţie specială în canonul lui N. Steinhardt - prin nenumărate fire şi repere, ea este legată de efigia critică şi intelectuală a celui care fusese, înainte de 1947, deja evocatul tânăr N. Steinhardt. Citită cu atenţie, punerea în pagină a selecţiei de texte este şi o mise en abîme a unui proiect personal de recuperare a unei direcţii care părea îngropată, la 1948, sub ruinele lumii sfărâm