Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume...”
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”, aşa îl descrie Caragiale pe Eminescu la scurt timp după sfârşitul său tragic, petrecută în condiţii dubioase, ce nasc şi astăzi multe întrebări. Acesta este portretul oficial, pe care autorul Scriosorii pierdute l-a creionat colegului său de breaslă, în linii ferme, clasice, punctându-l cu câteva reflexii generoase, menite să impresioneze posteritatea. Conştiinţa lucrului bine făcut, l-a împins să strecoare printre rânduri şi alte observaţii în care Eminescu iese din cadrul medalionului turnat de la început: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece»... Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plă