Principala caracteristică a lucrărilor pictorului român Octav Băncilă este realismul.
În majoritatea tablourilor sale, artistul plastic a căutat să redea cu căldură trăsăturile fizice şi spirituale ale omului simplu, din popor. Pictorul se năştea la 4 februarie 1872, la Botoşani, fiul lui Vasile Băncilă şi al Profirei Neculce.
La patru ani, a rămas orfan de tată, mutându-se împreună cu mama sa în casa surorii mai mari, Sofia, căsătorită cu Ioan Nădejde, unul dintre fondatorii revistei „Contemporanul". Octav va împărtăşi înclinaţiile şi principiile de stânga ale acestora, pe care le va reflecta mai târziu în lucrările sale. În 1887, s-a înscris la „Şcoala de Arte Frumoase" din Iaşi, iar în 1893, câştiga, cu lucrarea „Caritatea", un concurs organizat pentru obţinerea unei burse de studii în străinătate. A plecat astfel să studieze la Academia de Arte Frumoase din München, unde a rămas până în 1898.
După întoarcerea în ţară, în 1900, artistul a început o intensă activitate de creaţie. A lucrat atât ca profesor de desen la Gimnaziul Ştefan cel Mare şi la Şcoala normală „Vasile Lupu", cât şi ca artist independent, deschizând prima expoziţie personală într-o sală a Teatrului Naţional, unde a expus în jur de 100 de lucrări. Din 1907 datează una dintre cele mai faimoase serii de lucrări semnate de Octav Băncilă şi intitulată chiar „1907". Lucrările surprindeau imagini din cadrul revoltelor ţărăneşti ce au avut loc în ţară în acea perioadă. Dintre acestea: „Înainte de 1907", „1907", „Execuţia", „Recunoaşterea", „Înmormântarea", „După răscoale" şi „Historia".
În perioada 1908-1935 a expus lucrări într-o serie de expoziţii personale sau de grup, în acestea din urmă fiind însoţit de Gheorghe Petraşcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu. Cele mai multe dintre lucrările sale înfăţişau condiţia ţăranului sau a muncitorului de rând: „Lemnarul",
