Dacă în Vremurile şi patimile lui Michael K, Coetzee punea în prim-plan problema libertăţii transfigurată în povestea sumbră şi dramatică a unui tînăr vagabond, fiinţă aparent primară, în realitate un marginal lucid, ce caută mereu spaţiile libere dintre tot felul de lagăre şi vede mult mai limpede lumea decît cei care se calcă pe picioare pentru a-şi face loc în ea, în romanul Epoca de fier, problema centrală este aceea a responsabilităţii individuale, a complicităţii în care se transformă atitudinea pasivă a oamenilor faţă de societatea bolnavă căreia îi aparţin şi cu care, vrînd-nevrînd, se identifică. Vizate sînt, în special, condiţia intelectualului şi natura implicaţiilor civice pe care le are aşa-zisa rezistenţă prin cultură. Rezistenţă sau evaziune? – aceasta pare a fi întrebarea aspru-insinuantă pe care o lansează Coetzee. Şi în Epoca de fier, încă de la prima pagină, îşi face apariţia personajul hoinarului cerşetor, de data aceasta nu ca protagonist, ci ca reflector al personajului feminin principal al cărţii – o fostă profesoară de limbi clasice, o albă. Pensionată, aceasta trăieşte singură, în Africa de Sud, în perioada apartheid-ului, aşteptîndu-şi moartea adusă de cancer şi ducînd dorul fiicei plecate definitiv în America. După o viaţă „curată“, trăită în rezervaţia oferită de cultură, vestea bolii fatale, lipsa fiicei, apariţia providenţială a vagabondului în preajma casei sale, faptul că în preajma ei nişte albi au omorît doi copii negri – fiul menajerei şi prietenul acestuia – o fac să înfrunte cu stoicism adevărul suferinţei personale şi al suferinţei colective, să iasă din arena sinelui şi să păşească buimacă în înfricoşătorul for public. Coetzee alege să-şi scrie romanul sub forma unei lungi scrisori pe care bătrîna i-o scrie, printre durerile infernale ale bolii, fiicei care jurase să nu se mai întoarcă în Africa pînă cînd segregarea cultur