Un mare mister al culturii e naşterea anecdotelor. În cei zece ani pierduţi – sau poate câştigaţi, încă nu m-am lămurit – în redacţia revistei Rebus, am citit, am selectat şi am rotunjit stilistic mai multe mii de anecdote, la tipar ajungând, în final, câteva sute de pagini savuroase. Faptul că a trebuit să renunţ la anecdotele greţoase, arhicunoscute sau care iritau cenzura mi-a dat posibilitatea să public mai multe anecdote bune decât cele de interes popular, dar spiritual limitate. Anecdotele, pe care eu le consideram bune, erau în esenţă nişte povestiri concentrate în câteva fraze.
Unii scriitori ruşi, columbieni, americani şi francezi au făcut carieră publicând povestiri scurtissime cu un rafinat cuprins filozofic şi social. Cehov şi Berthold Brecht erau maeştri ai parabolei ironice de un sfert de pagină semănâd a anecdotă. Pot reconstitui, datorită mecanicii lor interioare precise şi sugestive, mai multe dintre povestirile-anecdote ale lui Brecht, Cortazar sau Cehov. Ce m-a reţinut la ele a fost tocmai elocvenţa compoziţiei şi puterea de iradiere a ideii. Recunosc că în nenumărate cazuri aş fi vrut să fiu eu autorul unor anecdote, atât de incitante, prin structuri şi suceală de minte, erau.
Cei care întocmesc culegeri de anecdote reuşesc, de regulă, să probeze doar până unde le merg lor gustul şi simţul umorului. Un francez, care toată viaţa numai asta a făcut, a cules, a sistematizat tematic şi a tipărit culegeri de anecdote cu o largă circulaţie, a fost frapat de evoluţia istorică a multor parabole venind tocmai din antichitate. E foarte greu să separi anecdota cu o dezvoltare foarte ingenioasă de parabolă. La bază, în punctul de pornire, anecdota are un autor. Folclorul preia miezul şi îl prelucrează într-un infinit de variante, conform cu darul la povestit al celui care le răspândeşte. E inter
