Ema şi-a înmuiat buzele în ceai, apoi a zis: trebuie să scrii o poveste de dragoste!
Am fost cu Ema la Serendipity şi am băut un ceai iute şi tare. Ema a ales ceaiul. Când începusem să-i povestesc ultima mea piesă de teatru, aşa, ca să mă laud şi să-i dovedesc că m-am ţinut de scris în toţi aceşti ani în care nu ne-am văzut, Ema m-a întrebat: „Şi, până la urmă, ai scris o poveste de dragoste?"
Ah, Ema nu uitase! În urmă cu 26 de ani, când eram amândoi studenţi la Galaţi, plimbându-ne pe Calea Domnească, într-o după-amiază dulce de mai, ea m-a îndemnat cu fervoare: „Pierre, scrie o poveste de dragoste! Auzi, tu trebuie să scrii o poveste de dragoste!" Exaltarea ei de atunci mi s-a părut nefirească. Pe mine mă frământau alte subiecte, mult mai sobre, dictatură, libertatea, fiind obsedat de romanele lui Alexandru Ivasiuc, Ernesto Sabato, Augustin Buzura, „chestii grele", frate!, nu aiureli simandicoase pentru domnişoarele de provincie!
Ema şi-a înmuiat buzele în ceaiul iute şi tare, apoi a zis: trebuie să scrii o poveste de dragoste! Am lăsat-o să trăncănească despre dragoste, iar eu m-am gândit la câte poveşti de dragoste am strâns în scrisul meu. Am făcut un inventar, povestire cu povestire, personaj cu personaj. Prin '93 mi-a apărut un volumul de nuvele. Nicio nuvelă n-a fost o poveste de dragoste. Toate erau populate cu personaje depresive. La evenimentul de lansare, am fost întrebat de un reporter care este „universul" acestei cărţi, iar eu am răspuns, spre hazul lui Atila, un alt prieten de atunci, că este vorba de un „univers imobiliar". Adică doream să spun că personajele mele trăiesc numai în blocuri. Penibil, penibil rău!
Nici primul meu roman n-a fost o poveste de dragoste. Am scris şi o piesă de teatru cu acelaşi nume, dramatizarea romanului, montată de acelaşi Atila la Radiodifuziune, dar nici asta n-a spus (măcar într-un act!)
