UE este în cea mai mare criză de la fondarea sa în 1957, dar acum câteva zile, la 9 decembrie, Croaţia a semnat tratatul de aderare la comunitate. A trebuit să aştepte ani buni după Slovenia, care a fost prima ţară din fosta Iugoslavie ce accedea în UE în 2004.

Poziţia geografică a Sloveniei şi lipsa unei frontiere comune cu Serbia, precum şi a unei comunităţi sârbeşti importante pe teritoriul său a scutit-o de războiul răvăşitor din anii 1990, spre deosebire de Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, dar şi de Croaţia, care nu au putut evita confruntarea cu „fratele mai mare". Croaţii au fost însă nu numai victime, dar şi călăi, una dintre condiţiile esenţiale ale admiterii lor în UE fiind asumarea trecutului recent şi extrădarea celor implicaţi în crime de război.

Acceptarea recentă a Croaţiei în UE (efectivă din 1 iulie 2013), în plină criză europeană, are o semnificaţie aparte. Or, UE într-adevăr se află în criză, financiară şi economică, ceea ce i-a făcut pe mulţi comentatori să se întrebe pe cât de viabil este proiectul european în ansamblu. Alţii s-au grăbit să pună cruce pe UE, mai ales ziariştii şi experţii apropiaţi de Kremlin, dar şi reprezentanţi ai extremei stângi şi celei drepte din UE. Susţinătorii lui Putin, mai ales, spun că degeaba europenii au aclamat destrămarea URSS, pentru că acum le vine rândul şi lor.

Unii au spus chiar că UE este un „imperiu", mai „rău" şi mai „ilegal" decât cel sovietic şi, prin urmare, ca orice imperiu, îşi va da obştescul sfârşit.

Aceste speranţe au cunoscut o recrudescenţă în ultima vreme. Îmi amintesc când, acum doi ani, criza economică şi financiară atinsese grav Letonia, ajunsă pe muchia falimentului, televiziunea de stat rusă încerca să acrediteze ideea că letonii regretă ieşirea din URSS. Între timp, Letonia s-a întremat, graţie unor împrumuturi masive de la FMI şi Banca Mondială, dar şi a susţineri