În timp ce stropeam grădina, mă gîndeam la Şerban, băiat de asfalt, care, după ce nu ne mai văzuserăm ani la rînd, ne-a chemat odată să ne arate cum i-a înflorit nu ştiu ce copăcel. Era atît de încîntat şi se uita cu atîta duioşie la nişte frunze iţite pe o tulpină anemică, încît nu am îndrăznit să-l mai ironizez, aşa cum avusesem prima pornire cînd ne-am văzut. Acum mă plimbam şi eu cu furtunul în mînă, agale, căci presiunea era foarte scăzută şi trebuia să zăbovesc îndelung la fiecare tulpiniţă, şi priveam – cred că pentru prima dată în viaţa mea – fiecare plantă din grădina în care copilărisem şi în care locuiam acum din nou de cîteva zile. Da, cred că era prima dată cînd stropeam grădina. Mamei i-ar fi făcut plăcere să mă vadă – mă mai gîndeam eu în timp ce lăsasem să curgă apă din belşug la poala unui tufiş de hortensii –, iubea atît de mult această grădină!
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Se însera. Luna încă nu îşi pierduse din rotunjimile nopţilor precedente, iar greierii începeau să acopere zgomotul traficului, ca în fiecare seară. Ajunsesem la tufişul de lîngă gardul vecinului, acoperit cu o pelerină de volbură care îl ascundea practic în întregime. Deodată, ceva a început să mişte în tufiş şi o arătare s-a strecurat pe sub volbură în luminişul din faţa garajului. Am încremenit.
- Gertrude, ce faci aici? – am strigat eu peste cîteva secunde bune de amuţeală. Din tufişul de volbură ieşise o raţă.
Iubesc raţele. Le ador! Nu se compară cu gîştele, rudele lor vulgare şi guralive ca nişte ţaţe de Obor. Raţele sînt mignone ca nişte parizience pline de şarm, sînt discrete şi au o conversaţie plină de subtilităţi, inteligibile doar pentru cunoscători. Iar cînd le văd legănîndu-şi măsurat şoldul pe cîte o potecă, îmi vine să le iau în braţe şi
